"Dumnezeul nadejdii sa va umple de toata bucuria si pacea pe care o da credinta, pentru ca, prin puterea Duhului Sfant, sa fiti tari in nadejde!" (Romani 15:13) 

Spunem ca atata vreme cat exista viata, exista si speranta, insa un adevar mai profund este ca doar atunci cand exista speranta exista viata. 

Ucideti speranta, iar viata, cu intreaga si fascinanta ei varietate de oportunitati si experiente, se va reduce la o simpla vegetare- neinteresanta, nesatisfacatoare, searbada, mizera si dezgustatoare, o povara si un chin. 

Noi oamenii sintem in asa fel creati incat traim in mare masura in viitorul pe care ni-l plasmuim singuri. Iar aceasta nu este o decizie tactica, ci pur si simplu felul nostru de a fi. Cel mai feiresc lucru din lume este sa privim inainte, sa visam sa avem parte de evenimente fericite in viitor, sa dorim ca ceva frumos sa dainuie, iar ceva neplacut sa se sfarseasca, sa tanjim dupa un viitor mai bun decat trecutul.

Alexandre Pope spunea: " Speranta se naste etern in al omului piept/ El nicicand nu e, dar mereu fi-va binecuvantat". De acord, exista persoane, familii, grupe de oameni si culturi intregi cu o dispozitie pesimista, ca si cum nu ar crede ca e cuminte sa spere nimic bun, insa o astfel de atitudine nu este  una benefica, si nici fireasca -in orice caz nu este mai fireasca decat este ateismul. Ambele sint rezultatul deceptiilor. 

Speranta genereaza energie, entuziasm si incantare; lipsa ei, insa naste apatie si inertie. Avem nevoie de speranta in inima pentru a fi pe deplin umani, dar si pentru a ne distinge de o umanitate partal deteriorata.

Deznadejdea este- radacina multor tulburari psihice ale zilelor noastre, cum pare sa ne-o dovedeasca si rata mereu crescanda a crimelor nemotivate si a suicidului in randul oamenilor.

Ne descoperim incapabili sa luam decizii sau sa ne convingem sa facem ceva. Perceptia noastra a propriei valori se destrama lasand loc nesigurantei, neincrederii de sine fata de propria persoana; Increderea este inghitita de disperare. Ne descoperim ratacind intr-un tunel fara luminita la capat, intr-o bezna tot mai densa si, in final, ne izbim de un perete orb.

Filosoful Immanuel Kant avea dreptate cand spunea ca una dintre cele trei intrebari de baza ale vietii este: "In ce-mi pot pune speranta?" 

Dumnezeu-Creatorul, care ne-a faurit, care ne sustine si ne cunoaste inimile, nu a intetionat niciodata ca oamenii sa traiasca fara speranta. Dimpotriva, El se reveleaza pe Sine in Evanghelii drept "Dumnezeul nadejdii" (expresia lui Pavel). El invita intreaga lume sa-L primeasca pe "Cristos Isus, nadejdea noastra" ( 1 Timotei 1:1) si sa primeasca innoirea prin "Cristos in voi, nadejdea slavei" (Coloseni 1:27).

Biblia, prin cele 39 de articole ale sale, reprezinta o carte a sperantei, de la Geneza si pana la Apocalipsa. 

Cea dintai promisiune divina care a fost consemnata vreodata, anume ca Samanta femeii va zdrobi capul Sarpelui, a reprezentat un cuvant al sperantei rostit in Gradina Edenului (Geneza 3:15), iar ultima promisiune rostita si consemnata a lui Isus- "Eu vin curand"(Apocalipsa 22:20). - a reprezentat un cuvant al sperantei ( credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite"). Speranta, asteptarea garantata care ii face pe crestini capabili sa priveasca in viitor cu bucurie, este intr-adevar una din cele mai marete teme ale crestinismului si unul din darurile supreme a alui Dumnezeu.

"Asteptam cu nerabdare sa primim tot ce ne-a fost promis, noua care suntem indreptatiti inaintea lui Dumnezeu prin credinta."

Identitatea crestina nu reprezinta doar a fi un om credincios, ci a fi un om plin de speranta.

Speranta crestina, prin contrast, este credinta care priveste in viitor spre implinirea promisiunilor facute de Dumnezeu, cum semnifica si momentul din serviciul anglican de inmormantare cand corpul neinsufletit al persoanei decedate este coborat in mormant "in intemeiata si neindoioasa nadejde a Invierii intru viata vesnica, prin Domnul nostru Isus Cristos". Optimismul -este o dorinta lipsita de orice  garantie. Nadejdea crestina este certa, garantata de Insusi Dumnezeu. Optimismul reflecta ignoranta in ce priveste posibilitatea ca anumite lucruri bune sa se si intample in realitate. Speranta crestina exprima cunoasterea faptului ca fiecare zi a vietii si fiecare secunda ce-i va urma, credinciosul poate spune in adevar, pe baza legamantului facut de Insusi Dumnezeu, ca ceea ce este mai bun ii sta inainte.

Modul in care gandeste un crestin plin de speranta este indelung ironizat in zilele noastre.

Un adevar de care crestinii care cresc in mod sanatos devin tot mai constienti este faptul ca Dumnezeu este mare in sens transcedental, iar omul, prin comparatie, este nesemnificativ din perspectiva infinita. Vom realiza ca Dumnezeu se poate descurca foarte bine fara oricare dintre noi. Asa ca lucrul asta ar trebui sa ne ofere un sentiment coplesitor al privilegiului ca nu numai ca ne-a creat , ne-a iubit si ne-a mantuit, dar  ca ne si ia drept parteneri ai Sai de lucrare in vederea propasirii planurilor Sale.

Astfel Pavel isi poate numi colegii si pe sine "trimisi imputerniciti ai lui Cristos" si impreuna lucratori cu Dumnezeu" (2Corinteni 5:20; 6:1), si ne sfatuieste pe noi toti sa ne vedem pe noi insine in domeniul nostru de lucru drept slujitori, lucratori si marturisitori ai lui Dumnezeu. 

Si nici unul dintre noi nu este exclus, pentru ca Scriptura ne arata ca Dumnezeu foloseste si cel mai neinsemnat, cel mai neexperimentat, cel mai disproportionat si plin de defecte dintre copiii Sai pentru a-si continua strategia de sfintire a lor, pentru a-i modela intr-o forma morala spirituala mai inalta.

Il vom descoperi pe Dumnezeu lucrand cu Samson afemeiatul, cu Iacov inselatorul, cu Neemia cel aprig, cu modersta sotie a lui Monoah, cu Marta-sefa cea galagioasa, si cu Marta-cea tacuta si pasiva, cu Iona-patriotul incapatanat, cu Toma-pesimistul-expert incet la minte si impulsivul, inimosul si cu instabilul Simon Petru.

Vom analiza modul in care Dumnezeu i-a binecuvantat si i-a folosit pe acesti oameni chiar is in timp ce-i elibera din prizonieratul propriilor lor defecte si-i conducea intr-o sfintenie mai autentica decat tot ce cunoscusera ei pana atunci. Cunoasterea faptului ca acesta este modul de a lucra al lui Dumnezeu cu prietenii Sai plini de defecte ne este oferit aici in speranta umana ca va da nastere sperantei divine de a fi folositor pentru Dumnezeu in inimile unora care pana atunci se considerasera drept prea defectuosi pentru a merita aceasta onoare.

Speranta este o faptura firava, ce paote fi cu usurinta zdrobita si nimicita, si fiecare credincios trebuie sa-si puna deoparte energie pentru ca va avea de luptat pentru ea.Numeroase sunt momentele de deznadejde si frustrare cand spunem si simtit ca situatiile sunt deznadajduite, si ca ne-am pierdut orice speranta. Atunci dezamagirea ne va purta, daca-i permitem, cu repeziciune la vale prin singuratate si nefericire drept in mijlocul depresiei si al disperarii. 

Petru ne desfasoara inaintea ochilor resurse pentru improspatarea sperantei inn inimile noastre ori de cate ori este amenintata. Iata pasajul acesta e valoros precum aurul curat:

          " Binecuvantat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Cristos, care, dupa indurarea Sa cea mare,  ne-a nascut din nou prin invierea lui Isus Cristos din morti, la o nadejde vie, si la o mostenire nestricacioasa si neintinata si care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi. Voi sinteti paziti de puterea lui Dumnezeu, prin credinta,pentru mantuirea gata sa fie descoperita in vremurile de apoi! In ea voi va bucurati mult, cu toate ca acum, daca trebuie, sunteti intristati pentru putina vreme, prin felurite incercari, pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decat aurul care piere si care totusi este cercat prin foc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea, la aratarea lui Isus Cristos, pe care voi Il iubiti fara sa-L fi vazut, credeti in El, fara sa-L vedeti, si va bucurati cu o bucurie negraita si stralucita, pentru ca veti dobandi, ca sfarsit al credintei voastre, mantuirea sufletelor voastre" (1 Petru 1:3-9).